Marți dimneața. M-am trezit ca în orice zi normală de școală. Doar că ziua asta nu era de școală. Ne-au lăsat să respirăm în voie două zile. Și-au luat concediu neplătit ca să nu moară țara de foame. La opt trecut de fix mă întâlnesc cu colegul meu de suferință. Puțină ceață afară, dar asta nu avea să ne împiedice pe noi în a ne atinge ținta. Care țintă? Ah, încă nu v-am zis. Oricum, nu e greu de ghicit. 1 Decembrie, zi liberă - mini excursie la Alba Iulia. Deschideți-vă mintea și imaginați-vă: un săcui și o fată cu bocanci mergând la Alba Iulia să rememoreze un act măreț. Acum ștergeți-vă la ochi și nu vă mai mirați. Continuăm.
N-o să vă înșir un text istoric despre ce semnifică (sau ce-ar trebui) această zi și nici ce s-a întâmplat acum ceva vreme. Știți cu toții de la lecția de istorie din clasa aIV-a, aVIII-a, aXII-a, știți de la televizor, din discursurile anuale de la careul organizat cu această ocazie unde mereu vorbește cineva și mai nimeni nu ascută, știți de la Limba Română, știți de peste tot. Sau cel puțin ar trebui. Deci dacă vă așteptați să citiți în continuare o lecție de istorie vă puteți opri acum. Nu va urma nimic în acest sens.
Am ajuns în gară. O copilă stătea înăuntru să-și încălzească oasele. Ne-am luat bilete și am rămas acolo până s-a ivit trenul. S-a apropiat de noi și ne privea cu ochii ei mari. În scurt timp ajunsese și trenul care avea să ne ducă până la Războieni unde aveam să-l schimbăm. Gara din Războieni e foarte stranie - o clădire înaltă, gri, ceaușită și plină de frig. Pe peron ne-am întâlnit cu alți localnici care aveau aceeași destinație. Cu tricolorul pe obraz, fluturând pe spate sau în părul fetelor cântau de zor imnuri patriotice. A ajuns și trenul. Nu mai era nici un loc liber. Gândul meu asupra faptului că suntem singurii sau printre cei puțini care se întreaptă spre Marea Adunare s-a spulberat într-o fracțiune de secundă. Printre clienții fideli ai rutei Războieni-Alba Iulia trenul dădea afară de zeci de tineri veseli, dotați cu tricolori și voie bună și care cântau la fel ca cei pe care îi întâlnisem mai devreme în gară. Ne-au ținut companie “Treceti batalioane”, “Ardealul ne cheama” sau chiar “Desteapta-te, române!” până am ajuns în Alba. Aici gara era pustie. Ne-am înhăitat cu cei pe care îi întâlnisem în Razboieni și am pornit spre cetate nu înainte ca ei să-și retușeze tricolorii de pe față. M-am pictat și eu, chiar dacă aveam o bucată din cele trei culori pe mână stânga purtate de multe luni. Am ajuns în cetate după ce-am urcat un soi de Golgota în vârful careie se află o bisericuță. La poarta cetății ne-a întâmpinat un pseudoNapolen. Am aflat mai apoi că făcea parte din gardă cetății.
Urmează dezamăgirea. Vă spun că eu am pornit pe căi străine în primul rând pentru că vroiam neapărat să plec pur și simplu și în al doilea rând pentru că vroiam să văd tancuri, tunuri, vapoare, submarine, elicoptere, miguri, dar n-am văzut nici măcar o arbaletă, n-am văzut nici măcar urmă de marinar. Pare-mi-se toată organizarea s-a datorat episcopiei de Alba și mă gândesc că dacă n-ar fi fost ei n-aș fi văzut nici măcar defilarea elevilor de la Colegiul Liceal Militar “Mihai Viteazu” ori parada porturilor populare din toate ținuturile României, de la Tisa la Prut și de la Mare la Carpați, și toate astea din cauza Crizei (de nervi).
Momente amuzante? Pisica buclucașă ce defilase și ea odată cu elevii și nu vroia nicicum să plece. Apoi s-au încheiat evenimentele iar noi am mers în cercetare.
Am rămas din nou doar eu și colegul de suferința. Am vizitat ambele catedrale din cetate, apoi am întrebat o măicuță dacă avem voie în clopotnița catedralei Reîntregirii Neamului, dar aceasta ne-a informat că turnul nu se află la dispoziția turiștilor. Cu săcuiu puțin dezamăgit am pornit-o agale să mai inspectăm locul. Și atunci a văzut o ușă deschis. “Hai să intrăm!” “Nu” “Haaai!!!” “Nu” “Hai că n-am venit degeaba până aici” “Nu A zis că nu e voie” “Hai, te rog” “Nu. Bine, vin”. Și așa ne-am urcat pe culmile lumii, tocmai în clopotniță, și apoi am coborât, cam 200 de trepte. De acolo de sus aveam tot orașul la picioare. Se vedeau toți tricolorii până în celălalt capăt al centrului. Se vedea tot orașul împânzit de ceață. Aveam clopotele acolo lângă noi. Ăsta a fost punctul forte a ceea ce urma să dureze aproximativ zece ore de excursie cu 20 de lei. Și ce-a fost 20 de lei? Biletele de tren, un șirag de covrigi, turtă dulce și un steag. După ce revenisem cu picioarele pe pământ ne-am continuat cercetarea orașului, dar nu pentru mult timp. Era deja ora trei când ne-am înapoiat la gară.
De data asta gara era plină-ochi. Ne-am luat biletele și am fugit pe peron ca să nu ratăm trenul. Ne-am urcat grăbiți și nu ne-am așezat bine că a și venit controlorul să ne verifice biletele. Le perforase după care ne intreabă cu stupoare ce căutam in trenul ăla?. Buimăciți, credeam că glumește, ori ne intreabă unde mergem, desi pe bilet scria clar. Inganăm două vorbe după care ne spune am greșit trenul si că cel in care trebuia să ne urcăm urma să vină după cinci minute. Ne-am dat jos in următoarea gară și cu ocazia asta am vizitat și Bărăbantul. Dar n-am fost singurii! Pe peron erau cel putin incă zece aiuriți care s-au grăbit să prindă locuri într-un tren greșit la fel ca noi.
Și după precizia elvetiană a conductorului, in cinci minute eram deja in trenul bun, in drum spre Razboieni unde aveam să-l schimbăm din nou. După vreo ore eram acasă și după drumul de la gară, la o cană de ceai in așteptarea iluminării orașului, așteptare care s-a lăsat așteptată atat de mult incat n-am mai așteptat-o și-am plecat. După zece minute eram in casă. Și “maine” același trezit, doar că de data asta pentru școală, pe bune.
pikchiu
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu